Situată foarte aproape de stațiunea Băile Olănești, chiar la poalele acesteia, Mănăstirea Sărăcinești reprezintă un loc de popas primitor, un loc de retragere către o lume mai bună, mai blândă, un loc cu energie bună, așa cum îmi place adesea să definesc un spațiu cu o astfel de încărcătură spirituală.
Am pășit timizi către locul pe care urma să îl descoperim. Încă de la poartă ne-a surprins un gard frumos îngrijit și ceea ce mi-a dat de gândit a fost că pesemne a fost construit pentru a sălășui întru energia din interior, atât de bună încât parcă pășeai într-o lume cu totul diferită, necunoscută.
Nu puteai să nu remarci interiorul curții. Totul era atent ordonat, bine pus la punct, mănăstirea fiind gata oricând să își întâmpine oaspeții, acei oameni cu dorință de iubire, uitare, cu dorință de cunoaștere spirituală, de retragere către ei. Interiorul părea să ocrotească biserica ce se afla în centru, mică, dar atât de caldă, un loc unde nu te simțeai stingher, un loc de spovedanie, de înțelegere. Biserica datează de prin anul 1688 și a fost atât de bine restaurată încât părea să fie ca atunci, în vremurile de demult, atunci când a fost ridicată de Episcopul Ștefan. Și aste poate pentru că a fost ocrotită de Sfântul Răbdării, cel pe care l-am descoperit prin glasul Măicuței Starețe, un om „emoție”, un om a cărei privire sclipea de drag și dor de oameni buni, un om pe ale cărei povețe le-ai putea asculta ore bune și pentru care te-ai întoarce aici de fiecare dată.
Am cunoscut-o și noi și ne-am dat seama că îndeletnicirile sale de restaurator de locuri frumoase sunt apte și pentru suflete pierdute, cuvintele sale înșirate unul după celălalt cu o căldură de neimaginat ajungeau să ne „restaureze” și pe noi într-o lume mai bună, mai sfântă, într-o lume aflată sub virtutea răbdării, într-o lume cu care ne-a plăcut să facem cunoștință.
Ne-a vorbit cu mult drag despre spațiul pe care ea însăși, alături de o altă măicuță îl ocroteau atât de bine. Două persoane au reușit să transforme locul într-unul atât de primitor, prin muncă și trudă, prin răbdare și cunoaștere, prin încercări și lipsă de temeri.
Ne-a primit cu dragoste, ne-am dat seama că este cea care ocrotește locul, că este persoana de care avem nevoie cu toții. Părea să ne cunoască de-o viață, povețile sale erau atât de plăcut de ascultat încât cu greu puteai să îți muți privirea sau gândurile în altă parte. Iubea să fie aici, în acest loc, iubea oamenii, dădea speranță prin tot ceea ce spunea, te îndemna spre iubire, spre pace cu tine, spre povețe creștine. Te îndemna spre regăsire, împărtășanie și curățire, spre dragoste de semeni, spre alinare, blândețe și multă căldură.
Povestea Mănăstirii Sărăcinești ne-a încântat. A luat ființă demult, acum sute de ani, prin 1688 și încă de pe atunci a servit pentru scopuri creștinești, până în 1860 fiind mănăstire de maici, iar apoi până în 1873 mănăstire de călugări. A adăpostit cu timpul parohia și școala satului, iar mai apoi a devenit cămin de bătrâni pentru ca astăzi să redevină tot ceea ce a fost odată.
Foto: https://www.facebook.com/Sfanta.Manastire.Saracinesti/photos/?ref=page_internal
