La aproximativ 80 de km de Bucureşti se află unele dintre cele mai spectaculoase parcuri şi grădini din Vechiul Regat. Întinse pe mai mult de 150 de hectare, grădinile à la française, parcul romantic-englez şi parcul de vânătoare au fost amenajate în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea pe moşia familiei Cantacuzino de la Floreşti, Prahova, astăzi fiind printre cele mai vechi grădini private din sudul României.
[ngg_images source=”galleries” container_ids=”118″ display_type=”photocrati-nextgen_basic_imagebrowser” ajax_pagination=”0″ template=”default” order_by=”filename” order_direction=”ASC” returns=”included” maximum_entity_count=”500″]
Până de curând, domeniul a fost cunoscut mai ales graţie ruinelor palatului „Micul Trianon”, însă istoria moşiei nu se rezumă doar la istoria palatului, ci şi la istoria unuia dintre primele parcuri private realizate după moda occidentală în România.
Un articol apărut la începutul secolului al XX-lea în revista „România Ilustrată” oferă o descriere succintă a imaginii de odinioară a parcului de la Floreşti: parc edenic cu „grădini pline de cele mai rare, mai frumoase şi mai felurite, colorate flori, fântâni arteziene plouând stropi de argint, grupele de bronz, biserică, parc de preumblare etc.”
Parcul de vânătoare, de preumblare, serele cu plante exotice, grotele, grădinile geometrice, turnurile de apă, niphaeum-urile, arabescurile vegetale sau inscripţile florale cu mesaje precum „Dieu protège la Roumanie” au făcut ca domeniul cantacuzin de pe malul Prahovei să reprezinte, la începutul secolului al XX-lea, unul dintre cele mai complexe şi mai reprezentative parcuri de inspiraţie occidentală din ţara noastră. Deşi inspirat din parcul Micului Trianon de la Versailles, parcul cantacuzin va avea o atmosferă şi o peisagistică proprie
Istoria gărdinilor de la Foloreşti începe odată cu venirea în ţară a unui arhitect peisagist, Karl Friedrich Wilhelm Meyer, chemat pentru a proiecta şi executa prima grădină publică pentru oraşul Bucureşti. Se pare că grădinile au fost concepute în anii 1830-1840, fiind ulterior parţial modificate de către un alt artist al peisajului, Emile Pinard, la începutul secolului al XX-lea, odată cu începerea lucrărilor de construcţie a noii reşedinţe comandate de Nababul Gheorghe Grigore Cantacuzino, cunoscută sub denumirea de „Micul Trianon”.
Emile Pinard a remodelat terasele baroce din dreptul faţadei vestice a noului palat. Bogat decorate cu ronduri, borduri şi arabescuri florale, vase cu plante, statui şi fântâni, cascade şi grote artificiale, dar şi cu un mare bazin cruciform amplasat în dreptul axei principale a compoziţiei peisagistice, terasele se vor continua, în spiritul stilului „gardenesque” de la Micul Trianon, cu un parc „rustic” unde se vor proiecta perspective libere către cele mai spectaculoase construcţii de pe domeniu.
Atât parcul, cât şi palatul au rămas neterminate din pricina decesului comanditarului în anul 1913, dar şi din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. După război, familia Cantacuzino nu a mai investit bani în continuarea lucrărilor comandate de Nabab în anii 1910, iar acest lucru a dus la degradarea domeniului. Al Doilea Război Mondial şi perioada comunistă vor contribui decisiv la configurarea imaginii actuale a vechii moşii cantacuzine de la Floreşti.
Totuşi, faţadele rămase de la palatul Nababului, turnul de apă, podul din nuiele, dar şi de unele exemplare de arbori seculari, pun astăzi în valoare unul dintre puţinele şi cele mai vechi peisaje arhitectural-peisagistice construite după moda occidentală la mijlocul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în România.
